Privesc mintea ca un spațiu al infinitului, al dramatizării absolute, scena pe care se joacă piesa imaginabilului, a viselor. M-am împăcat cu gândul că o parte din mine a murit, iar cealaltă parte se dezintegrează încet, fiind resuscitată din când în când de creații supuse aerului încărcat de alcool. Nu sunt o umbră, ci mă simt o marionetă goală și scobită de vânt....
Eu nu am sperat vreodată la ceva mai frumos decât ceea ce trăiesc de două luni încoace; o fericire liniștitoare, înălțătoare și semnificativă. Trecut. Îmi aduc aminte când eram mic și îmi spuneam, încercându-mă să mă conving, că nu vreau să fiu ca toți ceilalți, că nu vreau să fiu un om al sexului și știu și acum cu câtă ardoare îmi doream...
Printre stele unite de iubire Îți zăresc silueta plină de umbre... Sunt mâncat și ciobit în mii de bucăți Ce se sparg în zări. Mă adap cu buzele tale subțiate de vânt Și trupul tău pare veșnic un templu De neatins, De stins, De dorit. Te iubesc și nimeni și nimic nu îmi poate lua asta. Pentru că mi-ai secat lacul cu pești...
