Un strop de praf cu aromă de răbufnire
luni, noiembrie 26, 2012Privesc mintea ca un spațiu al infinitului, al dramatizării absolute, scena pe care se joacă piesa imaginabilului, a viselor. M-am împăcat cu gândul că o parte din mine a murit, iar cealaltă parte se dezintegrează încet, fiind resuscitată din când în când de creații supuse aerului încărcat de alcool. Nu sunt o umbră, ci mă simt o marionetă goală și scobită de vânt.
Dar oare când au început frunzele să îmi cânte neliniștea cea mută? Luna zice că de-atunci, însă eu cred cu tărie că nu demult. Cum să ai mintea atât de îndurerată și de opacă, încât să urăști un produs al prietenilor tăi cei mai buni? Mi-e scârbă, silă și greață când știu că acel monitor în fața căruia mă așez zilnic așteaptă să scriu ceva, despre ceva, pentru ceva ce a pierdut recent dragostea pe care i-o purtam.
Mi-e silă să scriu, obișnuiam să o fac pentru mine, însă și-a pierdut strălucirea de când nu am mai avut momentele noastre intime. Toți și toate au rămas doar reflexii, iar eu stau întins, visând la stele, dând din când în când în clișee romantico-dramatice, tragi-comice.
Nu vreau să mai promit nimic, vreau doar să pot să mai simt ceea ce simțeam înainte. Și vreau să pot să adorm să nu mai fiu nevoit să gândesc. Uneori vreau să rămân prost...
0 comments