Povestea lui Andy


Am fost un copil... și folosesc trecutul pentru că îmi amintesc de inocența pe care o aveam în anii demult stinși sub soarele ce strălucea în asfalt și roțile de tramvaie trecând grăbite mai departe. Îmi amintesc de fiecare râset pe care îl auzeam de la prietenii mei, cu toții alergând prin iarba proaspătă din spatele blocului. A, da, și de magazinul „Rosmarin” unde ne luam noi gumă la două mii și primeam un tatuaj.

Anii aceia au trecut însă și m-am apropiat repejor de un pas important din viața mea, și anume intrarea la liceu. În anii preadolescenței am observat cum ochii mei zburau spre băieții de pe stradă și mi-am dat seama că eram diferit. Atunci a început documentarea, ochii mei fiind ațintiți pe ecranul calculatorului citind păreri și sfaturi. A urmat și un cont făcut pe Gay București la vârsta de 13 ani, pentru a face cunoștință cu oameni noi și a afla mai multe. Surpriza a fost de proporții mari, invitațiile la sex-date-uri curgând grămadă, iar eu, un mic copil, m-am speriat. Am început însă să-i iau peste picior pe aceia ce îmi propuneau diferite lucruri (mai mult sau mai puțin perverse) și ajunsesem să văd în asta o formă de divertisment.

Fiind foarte legat de biserică, mă rugam în fiecare seară la Dumnezeu să „îmi revin” și să fiu un om normal, așa cum consideram că trebuie să fiu. Asta timp de aproximativ doi ani. Până am intrat la liceu...

Am 15 ani… m-am despărțit de școala generală cu regret, cu teama de a începe ceva nou, ceva cu totul necunoscut : colegi noi, profesori noi, școală nouă. Am intrat la cel mai bun liceu din București, însă nu eram foarte mândru de realizarea mea, deoarece aș fi vrut să fiu împreună cu cei cu care am petrecut opt ani din viață, dar mai ales cu el… îl cheamă Dan, și era cel mai bun prieten al meu. Din ce îmi amintesc, era cât mine de înalt, părul blond, ochii verzi, corp bine lucrat. Numai bun! Petreceam cu el aproape toată ziua, veneam împreună de la școală și din când în când mai rămânea la mine. Dorința mea aprigă era să fie al meu, deși știam că acest lucru este imposibil, fiind un heterosexual convins. Gândul de la Dan a dispărut odată ce noi nu ne mai vedeam. Urmam să o luăm pe drumuri diferite și trebuia să accept acest lucru.

1 septembrie 2009, întâlnirea bobocilor. Mergeam spre liceu cu o oarecare teamă. Mă gândeam cum vor arăta noii mei colegi și eram convins că o să ies din timiditatea mea și că o să mă adaptez ușor. Pășind în curtea liceului, am avut însă un șoc. În fața mea zăream o mare de fete. M-am oprit pe loc, iar ele văzând asta au râs încet și au încercat să mă integreze într-una din bisericuțele formate. La scurt timp a apărut un alt băiat ce a avut aceeași reacție ca și mine, dar l-am abordat eu, încercând să îl fac să nu se mai simtă atât de incomod. Grupul meu a luat-o ușor prin parc, încercând să găsim o terasă unde să stăm și să ne cunoaștem mai bine, însă încercarea eșuată de a ne așeza toți cincisprezece la o masă a fost un eșec, așa că iarba proaspătă (sau pe jumătate veștejită) a luat locul scaunelor de cafenea. Lângă mine s-a așezat un alt tip, micuț de înălțime, puțn timid și c.u o oarecare încântare și fericire pe care o radia. Am încercat să evit totuși un contact vizual cu el. Nu știam însă că vom deveni cei mai buni prieteni (așa l-am cunoscut pe Rob, însă faptul că am avut ocazia să îl cunosc mi-a schimbat total părerea inițială despre el).

Listele cu clasele au fost afișate, iar din tot grupul pe care îl cunoscusem la întâlnire, Rob și încă o tipă erau singurii cu care aveam să împart patru ani de liceu și să formez un colectiv. Am decis să stau în bancă cu singurul băiat pe care îl cunoșteam. Primele zile au trecut repede, fără evenimente deosebite, însă într-o zi, la ora de engleză, Rob îmi trimite un bilețel: „Și, ai prietenă?”. Mă uit cu o oarecare nedumerire și îi răspund „nu, nu am”.  „Dar ai avut vreodată una?” vine imediat a doua întrebare. Începusem deja să fiu cuprins de o oarecare frică, iar pentru a scoate în evidență acel macho din mine îi spun „da, am avut mai multe”. Eram convins că am lămurit totul și că va înțelege ce vreau să îi transmit, însă următorul mesaj a fost pe neașteptate: „OK, și acum întrebare ipotetică: ai putea iubi un băiat?”. Nu am știut ce să zic, așa că am dat un răspuns cretin: „Ca pe un frate”. Acum chiar credeam că am scăpat și că acest ultim mesaj al meu a dat de înțeles totul, însă am primit din nou bilețelul și am înlemnit: „Nu, ca pe o fată”. Simțeam cum sunt cuprins de panică și încercam să găsesc ceva, însă mintea îmi era întunecată, mă blocasem și am dat un răspuns care, dacă ar fi fost analizat cum trebuie, ar fi spus totul: „Nu cred”. Rob citește, apoi împăturește biletul și îl pune în ghiozdan. În acel moment am simțit repulsie și frică, iar eu încercam să îmi spun în continuare că eu nu sunt așa, eu sunt un om normal care urmează să își fac 50 de prietene în liceu.




~Andy
"Life is to be painted upon our will."

Ce e AGK?

Am pornit AGK pe cînd aveam 15-16 ani. A trecut ceva timp de atunci și mă tot frămînt pentru că nu mă mai consider un Kiddo. Îmi plăcea enorm să scriu pe atunci. Acum mi se pare că orice aș spune au spus și alții deja, că nu transmit nimic nou. Știu că există alți adolescenți LBGT out there care habar nu au unde să înceapă să citească, să se informeze, care nu știu cu ce se mănîncă toată chestia asta, care nu au curajul încă să admită lor înșiși că sunt gay, darămite să se pregătească de coming out. Iar Another Gay Kiddo ar trebui, poate, să fie locul în care să înceapă să facă fix acest lucru. Viziunea mea de 2 ani încoace e ca AGK să fie un loc în care adolescenții să găsească răspunsuri și opinii.