Într-o nu știu care seară
Așa cum obișnuia melodia să spună
Mă îndepărtam încet spre adâncul țărmului
Doar eu, doar tu, doar umărul tău
Pe care obișnuiam să adorm.
Doar valurile mării
Ne ating șoaptele
Și luna blândă
Ne gâdilă simțurile.
Ești peronul acela gol
Pe care aștept să vii
Și trenul ce în urmă îl las
Bătut de vânt
Părăsit de toți.
Atinge-mi privirile
Și lasă-mi măcar o portiță să sper
Că vom atinge împreună cerul,
Că vom fi doar noi cei care cuceresc lumea.
Lasă-mi visele să coacă
În adâncul speranțelor mele.
Te simt în fiecare sunet pe care îl aud,
În fiecare șuier ce-mi suflă discret,
Te aștept să vii.
Iar tu, slăbit de vise,
Neînfricat de viitor,
Lipsit de credință,
Eziți...
Să fim noi doi cei care brăzdează universul,
Să-i facem pe alții să să privească în dispreț
Imaginea lunii,
Reflexia mării.
Să fim doar noi,
Pe o plajă pustie.
Să visăm... Să dorim... Să creăm
Să fim noi...
Și-atunci când are să vină
Să ne lovească puternic
Să simți adevăratul sunet al vieții.
Să simțim că suntem noi și cerul.
Am să compun un cântec
Despre nisip și bere...
Te aștept... Lipsit de prejudecăți,
Lipsit de orice, de oricine,
De vise...