Anul I de facultate. O lume total nouă, efectiv un început de la zero. După ce rudele din zonă nu prea par interesate să mă primească o săptămână până s-ar fi făcut redistribuirea la cămine (am luat o notă prea mică la Bac pentru a primi cămin din prima tură), ajung să stau într-un cămin privat. Îmi cunosc primii colegi de camera, Mihai, un tip de la master de la facultatea de Matematică-Informatică și Brăila, unul de la Geografie. Primul, venit de la Ploiești, obișnuit cu „luxul” din căminele UPG, ajunge la aici... nu aș pune în iad... iadul începe doar spre primăvară. Al doilea, vă dați seama după nume de unde, ajunge după ce face un an de facultate la Brașov, să renunțe și să vină aici.

Viața începe interesant, la facultate sunt interesat de cursurile noi și pentru mine e o plăcere să aud vorbindu-se de extazul șamanic la Yukagiri sau alte populații siberiene în locul C++, C#, HTML sau catene. La cămin, încă nu ne este montat internetul, așa că ne umplem serile stând de vorbă în oficiul de pe hol. Spre seară mereu vine portarul să ne trimită în camere că facem prea multă gălăgie...

Au fost momente stresante, cum ar fi cel în care i-au dispărut tarantulele din terrarium tipei de la etajul 4, nici acum nu știu ce s-a întâmplat cu ele dar și amuzante precum continuarea adunărilor din oficiu într-una dintre camere.

A fost la început un șoc pentru că era pentru prima dată când dormeam cu niște necunoscuți în cameră, iar Brăila (ca toți absolvenții de liceu sportiv pe care i-am cunoscut) avea probleme cu polipii și sforăia îngrozitor.

După vreo două săptămâni se mută în camera de vis-a-vis doi moldoveni... nu sună bine, știu, dar în apărarea mea, deja eram prieten cu Chișinău, deci nu pot fi condamnat. Cei doi sunt din Onești. Erau amuzanți, în cel mai absurd și ridicol mod posibil. Primul, era foarte mândru de el că a luat Bacul în toamnă și a intrat la Universitatea Titu Maiorescu, celălalt... a luat taxiul ca să ajungă din Onești în București și asta cred că spune totul...

Cum eram noi adunați în oficiu într-o seară, vine portarul (Nea Paul, zis și Paulică) să ne spună să plecăm în camere că facem prea mare gălăgie. Deja ne-am obișnuit cu el, dacă îi dai o bere te lăsa în pace, dacă nu, îi dădeai niște iarbă și nu avea treabă, dar de data asta a fost serios. Iese din bucătărie și vine din nou cu administratoarea la telefon pe difuzor (Nineta era o femeie dementă între două vârste care înainte de a ajunge administratoarea căminului a fost dată afară din postul de administrator al unui bloc de 500 de famili pe care le teroriza - gen îi amenința că vine cu interlopii și băieții dacă nu plăteau întreținerea). Intră astfel Paulică în bucătărie nezicând nimic, doar ținând telefonul triumfător în mână. Din el se aud urletele bestiei:

- Mergeți dracului în camere!

Ca într-un film avangardist, absurd, cu proști, toată lumea, panicată, iese din bucătărie. Nu știu a cui a fost ideea, mai ales că eu voiam să mă duc să mă culc, dar mă trezesc cu toată lumea la noi în cameră. Petrecerea continuă, iar eu cu Chișinău suntem trimiși să mai cumpărăm niște vin.

Mergem noi până la non-stopul de două blocuri mai încolo și cel puțin pentru mine a fost o experiență ciudată. Magazinul ăla nu vindea decât roșii, castraveți, vin și apă minerală. Vânzătoarea, când aude că vrem să luăm niște vin, începe să ne descrie oferta, care, ce, cum, cu ce merge mai bine. Luăm vreo 4 sticle iar în drum spre cămin, Chișinău se panichează fiindcă ne-ar vedea portarul intrând cu băutură în cămin (Nineta făcea urât în legătură cu asta) așa că ajungem să sărim gardul ca să intrăm prin spate.




Ajunși în cameră, lumea s-a mai rărit, dar totuși petrecerea era încă în toi. Aici apar o serie de evenimente ciudate și rapide pe care nici acum nu am înțeles cum s-au petrecut, însă ne trezim că Oneștii au închis ușa de la cameră și au scos clanța din interior. Astfel, noi am rămas blocați înăuntru fără clanță, iar ei afară. Eu la început. în stilul meu clasic, mă panichez și urlu prin ușă la ei. Nu îi puteam auzi decât cum râdeau în ultimul hal de ideea că s-a rupt clanța.

Brăila vine cu ideea să arunce clanța pe geam, el să o prindă și să deschidă ușa. Sună ok, însă apar câteva complicații. În primul rând eram la etajul unu, în al doilea rând, Brăila era beat, iar trei biroul pe care voia el să se urce se legăna în toate direcțiile. În timp ce el se urcă pe birou și iese pe trei sferturi pe geam ca să prindă clanța, Oneștii coboară să i-o arunce. Prima dată dau cu ea în geam. A doua dată îi dau lui Brăila în cap. Când îl văd că se întinde să iasă și mai mult pe geam, eu pur și simplu devin chill și nu mă mai stresez. Dacă el e fraier și vrea să cadă pe geam, eu nu vreau să fiu martor la asta, așa că mă bag în baie (aveam baie în cameră #lux) pentru ca atunci când va trebui să dau declarații la poliție, să spun că nu am habar de ce s-a întâmplat.

În timp ce stăteam acolo cu Andrei, un tip din camera de lângă, a lui Chișinău față de care eu aveam un crush și tot aveam impresia că flirta cu mine, îmi vine o idee. Mă duc la dulap și scot lingurița pe care o aveam și nu am folosit-o decât odată în viață și mă duc la gaura clanței. Între timp se mai auzea clanța aia aruncată lovind geamul și Brăila în timp ce abia își ținea echilibrul le dădea direcții de aruncare mai bună a clanței. Observ că lățimea cozii lingurii e la fel de mare ca diagonala orificiului, așa că o bag acolo și reușesc să o deschid.

După momentul acesta ne-a fost instalat internetul, iar eu nu am mai prea participat la întrunirile din bucătărie. Mai stăteam cu Andrei pe hol flirtând unul cu celălalt, bineînțeles cu Oneștii în jurul nostru, fiindcă în cămin, concepția de spațiu privat e ceva de pe altă planetă, dar după o lună Andrei s-a mutat, iar eu am început să stau mai mult cu colegii de la facultate.

Astfel, încetul cu încetul m-am retras din activitatea de pe holul căminului, deși au mai fost câteva peripeții, și am început să citesc mult, visând la ce licență o să fac și pe ce o să mă specializez. Lumea începuse să se mute din cămin, au venit alții, iar până la sfârșitul anului, nu eram mai mult de 25% din cei de la început, iar după ce m-am mutat în anul doi, nu am mai ținut legătura cu ei.

Deși nu vreau să îl copiez pe Rob și postarea lui de update, după trei sau patru ani, aș spune că e vremea să ne salutăm din nou, așa că să o luăm cu începutul.

Salut lume,

A trecut cam prea mult timp de cand nu am mai scris, așa că e timpul să ducem lucrurile la zi. Cred că au trecut patru sau cinci ani, nici nu mai țin minte...

Uitându-mă acum prin postările de demult, ca să caut clar să văd de când nu am mai scris, observă că blogul ăsta ar putea evolua să îi prezinte oricărui potențial cititor două fațete ale omului, prima, cea de licean și a doua cea de student (vedem dacă o să o facem și pe a treia). Ideea este că se poate observa foarte bine cum evoluează mentalitatea unui om de la 14, pentru Rob și Andy și 17 pentru mine, de când am început să scriu, până în prezent, când eu am acum 22 iar ceilalți, cu un an mai mari, 23.

Observându-mi scrijeliturile de demult, trebuie să spun în primul rând sunt cringed out. De multe ori am mă rușinez de lucrurile care le făceam în tinerețe, poate că nu m-am maturizat destul ca să pot înțelege că acele lucruri au fost făcute de un copil/adolescent care nu avea mintea de acum și care, oricât de naiv și copilăresc spun eu că gândea, la vremea aceea, dădea tot ce e mai bun din el. Comparându-mi scrierile de pe blog cu ale lui Andy sau ale lui Rob, observ că mie îmi lipsesc anumite caracteristici care se pot vedea în modul lor de a scrie. Amândoi au o atracție spre filosofie, ori eu, nu mă prea omor după ea și amândoi au un stil de a scrie, care după părerea mea, oricât de ciudat sună, pare oniric. Au niște texte care parcă te rup de realitate și reușesc să te ducă într-o altă lume, ori eu, nu prea am stilul ăsta, deși mi-ar plăcea, ci mai mult încerc să scriu ca și cum aș vorbi față în față cu cititorul, ca să îl fac să se simtă cât mai familiar. Sfat pentru cititori: încercați să copiați stilul lor, nu al meu.

Dar să lăsăm asta și să ne întoarcem la update.

Am terminat liceul, am luat bacul, nu cum aș fi vrut... am dat chix la chimie, am luat 5.40 și media mi-a fost dată peste cap. Am dat la facultate, la istorie, am fost nehotărât pe ce să mă specializez, a fost un adevărat conflict interior, am terminat până și facultatea și acum am ajuns să și predau și să mă înscriu la master.

Asta a fost partea pe scurt. Ar urma odată cu postarea asta și cu următoarele partea pe lung. Și e tragi-comică și absurdă. Partea amoroasă o să fie și ea prezentă în povești, dar nu cred că o să domine pentru că momentan nu sunt legat de nimeni așa că poate deși o sa aibă elemente triste sau exasperante, ideea care a devenit clișeică în toate chestiile pro-LGBT americane, faza cu „It get's better”, într-un fel se aplică, pentru că deși poate pe moment, când am trăit aceste povești eram disperat și nervos, privind în urmă, mă amuz și le povestesc cu plăcere. Totuși va fi observat faptul că majoritatea poveștilor vor fi din perioada facultății, căci de liceu abia am așteptat să scap.

Așa că pe post de trailer pentru viitoarele postări vă spun doar să fiți atenți căci veți auzi povești despre rândunici, cioburi, desene proaste, cioburi, o sinucidere cu multivitamine, puține drame amoroase, un psihopat manipulator, cioburi, un fraier naiv (eu), un obsedat sexual, cioburi, multe discuții despre Irlanda, manuscrise în Gaelică, cioburi, o lesbiană nazistă, o mamă nebună, mai multe cioburi, undead, #notcocaine, deliruri, o baptisă îndrăgostită, mai multe cioburi, doi proști și terminând cu Nea Gelu.