Anul I de facultate. O lume total nouă, efectiv un început de la zero. După ce rudele din zonă nu prea par interesate să mă primească o săptămână până s-ar fi făcut redistribuirea la cămine (am luat o notă prea mică la Bac pentru a primi cămin din prima tură), ajung să stau într-un cămin privat. Îmi cunosc primii colegi de camera, Mihai, un tip de la master de la facultatea de Matematică-Informatică și Brăila, unul de la Geografie. Primul, venit de la Ploiești, obișnuit cu „luxul” din căminele UPG, ajunge la aici... nu aș pune în iad... iadul începe doar spre primăvară. Al doilea, vă dați seama după nume de unde, ajunge după ce face un an de facultate la Brașov, să renunțe și să vină aici.

Viața începe interesant, la facultate sunt interesat de cursurile noi și pentru mine e o plăcere să aud vorbindu-se de extazul șamanic la Yukagiri sau alte populații siberiene în locul C++, C#, HTML sau catene. La cămin, încă nu ne este montat internetul, așa că ne umplem serile stând de vorbă în oficiul de pe hol. Spre seară mereu vine portarul să ne trimită în camere că facem prea multă gălăgie...

Au fost momente stresante, cum ar fi cel în care i-au dispărut tarantulele din terrarium tipei de la etajul 4, nici acum nu știu ce s-a întâmplat cu ele dar și amuzante precum continuarea adunărilor din oficiu într-una dintre camere.

A fost la început un șoc pentru că era pentru prima dată când dormeam cu niște necunoscuți în cameră, iar Brăila (ca toți absolvenții de liceu sportiv pe care i-am cunoscut) avea probleme cu polipii și sforăia îngrozitor.

După vreo două săptămâni se mută în camera de vis-a-vis doi moldoveni... nu sună bine, știu, dar în apărarea mea, deja eram prieten cu Chișinău, deci nu pot fi condamnat. Cei doi sunt din Onești. Erau amuzanți, în cel mai absurd și ridicol mod posibil. Primul, era foarte mândru de el că a luat Bacul în toamnă și a intrat la Universitatea Titu Maiorescu, celălalt... a luat taxiul ca să ajungă din Onești în București și asta cred că spune totul...

Cum eram noi adunați în oficiu într-o seară, vine portarul (Nea Paul, zis și Paulică) să ne spună să plecăm în camere că facem prea mare gălăgie. Deja ne-am obișnuit cu el, dacă îi dai o bere te lăsa în pace, dacă nu, îi dădeai niște iarbă și nu avea treabă, dar de data asta a fost serios. Iese din bucătărie și vine din nou cu administratoarea la telefon pe difuzor (Nineta era o femeie dementă între două vârste care înainte de a ajunge administratoarea căminului a fost dată afară din postul de administrator al unui bloc de 500 de famili pe care le teroriza - gen îi amenința că vine cu interlopii și băieții dacă nu plăteau întreținerea). Intră astfel Paulică în bucătărie nezicând nimic, doar ținând telefonul triumfător în mână. Din el se aud urletele bestiei:

- Mergeți dracului în camere!

Ca într-un film avangardist, absurd, cu proști, toată lumea, panicată, iese din bucătărie. Nu știu a cui a fost ideea, mai ales că eu voiam să mă duc să mă culc, dar mă trezesc cu toată lumea la noi în cameră. Petrecerea continuă, iar eu cu Chișinău suntem trimiși să mai cumpărăm niște vin.

Mergem noi până la non-stopul de două blocuri mai încolo și cel puțin pentru mine a fost o experiență ciudată. Magazinul ăla nu vindea decât roșii, castraveți, vin și apă minerală. Vânzătoarea, când aude că vrem să luăm niște vin, începe să ne descrie oferta, care, ce, cum, cu ce merge mai bine. Luăm vreo 4 sticle iar în drum spre cămin, Chișinău se panichează fiindcă ne-ar vedea portarul intrând cu băutură în cămin (Nineta făcea urât în legătură cu asta) așa că ajungem să sărim gardul ca să intrăm prin spate.

Ajunși în cameră, lumea s-a mai rărit, dar totuși petrecerea era încă în toi. Aici apar o serie de evenimente ciudate și rapide pe care nici acum nu am înțeles cum s-au petrecut, însă ne trezim că Oneștii au închis ușa de la cameră și au scos clanța din interior. Astfel, noi am rămas blocați înăuntru fără clanță, iar ei afară. Eu la început. în stilul meu clasic, mă panichez și urlu prin ușă la ei. Nu îi puteam auzi decât cum râdeau în ultimul hal de ideea că s-a rupt clanța.

Brăila vine cu ideea să arunce clanța pe geam, el să o prindă și să deschidă ușa. Sună ok, însă apar câteva complicații. În primul rând eram la etajul unu, în al doilea rând, Brăila era beat, iar trei biroul pe care voia el să se urce se legăna în toate direcțiile. În timp ce el se urcă pe birou și iese pe trei sferturi pe geam ca să prindă clanța, Oneștii coboară să i-o arunce. Prima dată dau cu ea în geam. A doua dată îi dau lui Brăila în cap. Când îl văd că se întinde să iasă și mai mult pe geam, eu pur și simplu devin chill și nu mă mai stresez. Dacă el e fraier și vrea să cadă pe geam, eu nu vreau să fiu martor la asta, așa că mă bag în baie (aveam baie în cameră #lux) pentru ca atunci când va trebui să dau declarații la poliție, să spun că nu am habar de ce s-a întâmplat.

În timp ce stăteam acolo cu Andrei, un tip din camera de lângă, a lui Chișinău față de care eu aveam un crush și tot aveam impresia că flirta cu mine, îmi vine o idee. Mă duc la dulap și scot lingurița pe care o aveam și nu am folosit-o decât odată în viață și mă duc la gaura clanței. Între timp se mai auzea clanța aia aruncată lovind geamul și Brăila în timp ce abia își ținea echilibrul le dădea direcții de aruncare mai bună a clanței. Observ că lățimea cozii lingurii e la fel de mare ca diagonala orificiului, așa că o bag acolo și reușesc să o deschid.

După momentul acesta ne-a fost instalat internetul, iar eu nu am mai prea participat la întrunirile din bucătărie. Mai stăteam cu Andrei pe hol flirtând unul cu celălalt, bineînțeles cu Oneștii în jurul nostru, fiindcă în cămin, concepția de spațiu privat e ceva de pe altă planetă, dar după o lună Andrei s-a mutat, iar eu am început să stau mai mult cu colegii de la facultate.

Astfel, încetul cu încetul m-am retras din activitatea de pe holul căminului, deși au mai fost câteva peripeții, și am început să citesc mult, visând la ce licență o să fac și pe ce o să mă specializez. Lumea începuse să se mute din cămin, au venit alții, iar până la sfârșitul anului, nu eram mai mult de 25% din cei de la început, iar după ce m-am mutat în anul doi, nu am mai ținut legătura cu ei.