Wresting walls
joi, aprilie 29, 2010English
And you enter that door that you've entered for so many times. And it feels like you'd rather wrest those walls that surround you and kill them or hide under ashes and be one with it than feeling that way...
And for the same amount of time to live so you can fly.
And for the same amount of time to fall so you can die.
And for the same amount of time to shut up and cry.
And after you've been thinking on the same stupid thing the whole day, the same stupid thing that won't let you go, because insignificant but still so important people make sure they remind you no matter how many times you'd tell yourself it will be fine, it won't, that no matter how hard you'd try to impose yourself that you and them are both right, they will still have the final word. That they are superiors to you, no matter how many laws and rights there would be.
And just after your nervousness hits the top, you just can't bear with it anymore and you'd rather not live than living alone, and when you know how good a hug, a pat or maybe just a smile would feel in these moments, you realize you're still alone and you're still crying by yourself.
And just after waves of tears are leaving your flat and refilling the Aral Sea, you tell yourself everything's gonna be alright. That you will eventually move on. And just because you know there are also people close to you. Just because you realize your reality is and has to be different than theirs. That it is not fair to play a game with rules set by them while they're cheating.
And you're just about to wrest those walls and bury yourself underneath. But you won't do that...
Românã
Si intri pe usa pe care ai mai intrat înainte tot de-atâtea ori câte zile au fost si vor mai fi. Si-ti vine sã smulgi peretii si sã le zbori creierii dând cu ei de pãmânt. Si-ti vine sã te-ascunzi sub maldãre de cenusã, sã te faci una cu ea.
Si tot de-atâtea ori sã trãiesti ca sã zbori.
Si tot de-atâtea ori sã cazi si sã mori.
Si cam tot de-atâtea ori sã taci si sã înduri.
Si dupã o zi în care tot la aceeasi chestie impertinentã te gândesti, la aceeasi chestie care nu te lasã sã scapi, pentru cã omuleti mici, pitici si totusi de o însemnãtate atât de mare au drãguta grijã sã îti aducã aminte cã oricât ti-ai zice tu cã va fi bine, nu va fi. Cã oricât ai încerca sã îti impui cã atât ei, cât si tu aveti dreptate, tot ei au mai multã dreptate. Cã ei îti sunt superiori, oricâte legi si drepturi s-ar da.
Si dupã ce nervii ajung la cote mai înalte decât 3 Himalaya la un loc, ti se acreste toatã pofta de viatã când sti cã oricât de singur ai fi si cât de bine ti-ar face o îmbrãtisare cât zarea, o bãtaie pe umãr si un zâmbet cald, tu tot singuri esti si tot singur bocesti.
Si dupã ce valuri siroinde ies pe ferestrele apartamentului tãu si se revarsã de reusesc sã reumple Aralul secat, îti spui cã va fi bine. Cã vei trece pe asta. Dar doar datoritã celor din jur. Doar pentru cã sti cã existã si acele persoane care-ti sunt aproape. Doar pentru cã esti constient cã realitatea ta este si poate fi diferitã de a lor. Cã nimic nu e corect când tu joci dupã reguli de ei stabilite, în timp ce ei le-ncalcã.
Si-ti vine sã smulgi pereti sub care sã te-ngropi. Dar n-o vei face...
~Rob "Paint your own Life and Live in your own world."
2 comments
Păi nici să nu o faci! Momentele astea trec şi vin altele mai bune. Toate-s trecătoare. Până şi oamenii. Unii nu merită atenţia care li se acordă. Iar alţii, cei ca tine, înseamnă ceva... pentru cineva.
RăspundețiȘtergereAi dreptate. Sunt momente si momente. Zile si zile. Important e ca mi-am revenit. Multumesc frumos pentru sprijin.
RăspundețiȘtergere