Română

Am făcut eu anul trecut (să tot fi fost August anul acesta, dar îmi place să exagerez, că așa s-a simțit), o invitație la o plimbare stimabilului Pinocchio, dar care nu a fost să fie căci el locuiește prin țări mai vestice. Dar iată că românul se mai și întoarce în țara lui, din varii motive.

Și îmi trimite o scrisoare electronică. Și mă anunță că va fi la Capșa la ora XVIII și XXX trecute fix. Și cică să fac Cucu, dar uită că sunt pisică. Mă dau peste cap și învăț limba păsărilor, numai să zic Cucu. În fond, mi-o fi de folos la ceva.

Vineri, teză, operație, drum luuuung, casă și frig. Și grăbește-te, dar, să ajungi la timp. Nu fu să fie la ora stabilită, dar nici foarte după. În troleibuz îi dau mesaj, să fie pregătit. În fața ușii îl sun. „-Unde ești?” „-Sunt aici, la ușă.” Și am intrat în Salon. L-am cunoscut, un fost elev al liceului meu. Mai în vârstă decât mine cu vreo 30 de ani... dar și pe colegii lui. O generație parcă prea îndepărtată de cotidianul meu, dar cu un farmec aparte. „Se mai face școală? Profesorul X mai trăiește? Ahhh, revista X, mai scriam și eu din când în când!” Doar câteva impresii. Oameni frumoși, deștepți, realizați. Unii rămași în România, câțiva plecați în afară.

Am zis Cucu și am văzut mai multe zâmbete. Iar apoi i-am lăsat să să-și aducă aminte de alte vremuri. Și l-am văzut și pe domnul Pinocchio!

~Rob
"Life is to be painted upon our will."