Povestea lui Andy: Cap.1. Liceul
marți, mai 22, 2012
Am 15 ani… m-am despărțit de școala generală cu regret,
cu teama de a începe ceva nou, ceva cu totul necunoscut : colegi noi,
profesori noi, școală nouă. Am intrat la cel mai bun liceu din București, însă
nu eram foarte mândru de realizarea mea, deoarece aș fi vrut să fiu împreună cu
cei cu care am petrecut opt ani din viață, dar mai ales cu el… îl cheamă Dan,
și era cel mai bun prieten al meu. Din ce îmi amintesc, era cât mine de înalt,
părul blond, ochii verzi, corp bine lucrat. Numai bun! Petreceam cu el aproape
toată ziua, veneam împreună de la școală și din când în când mai rămânea la
mine. Dorința mea aprigă era să fie al meu, deși știam că acest lucru este
imposibil, fiind un heterosexual convins. Gândul de la Dan a dispărut odată ce
noi nu ne mai vedeam. Urmam să o luăm pe drumuri diferite și trebuia să accept
acest lucru.
1 septembrie 2009, întâlnirea bobocilor. Mergeam spre
liceu cu o oarecare teamă. Mă gândeam cum vor arăta noii mei colegi și eram
convins că o să ies din timiditatea mea și că o să mă adaptez ușor. Pășind în
curtea liceului, am avut însă un șoc. În fața mea zăream o mare de fete. M-am
oprit pe loc, iar ele văzând asta au râs încet și au încercat să mă integreze
într-una din bisericuțele formate. La scurt timp a apărut un alt băiat ce a
avut aceeași reacție ca și mine, dar l-am abordat eu, încercând să îl fac să nu
se mai simtă atât de incomod. Grupul meu a luat-o ușor prin parc, încercând să
găsim o terasă unde să stăm și să ne cunoaștem mai bine, însă încercarea eșuată
de a ne așeza toți cincisprezece la o masă a fost un eșec, așa că iarba
proaspătă (sau pe jumătate veștejită) a luat locul scaunelor de cafenea. Lângă
mine s-a așezat un alt tip, micuț de înălțime, puțn timid și c.u o oarecare
încântare și fericire pe care o radia. Am încercat să evit totuși un contact
vizual cu el. Nu știam însă că vom deveni cei mai buni prieteni (așa l-am
cunoscut pe Rob, însă faptul că am avut ocazia să îl cunosc mi-a schimbat total
părerea inițială despre el).
Listele cu clasele au fost afișate, iar din tot grupul pe
care îl cunoscusem la întâlnire, Rob și încă o tipă erau singurii cu care aveam
să împart patru ani de liceu și să formez un colectiv. Am decis să stau în
bancă cu singurul băiat pe care îl cunoșteam. Primele zile au trecut repede,
fără evenimente deosebite, însă într-o zi, la ora de engleză, Rob îmi trimite
un bilețel: „Și, ai prietenă?”. Mă uit cu o oarecare nedumerire și îi răspund
„nu, nu am”. „Dar ai avut vreodată una?”
vine imediat a doua întrebare. Începusem deja să fiu cuprins de o oarecare
frică, iar pentru a scoate în evidență acel macho
din mine îi spun „da, am avut mai multe”. Eram convins că am lămurit totul
și că va înțelege ce vreau să îi transmit, însă următorul mesaj a fost pe
neașteptate: „OK, și acum întrebare ipotetică: ai putea iubi un băiat?”. Nu am
știut ce să zic, așa că am dat un răspuns cretin: „Ca pe un frate”. Acum chiar
credeam că am scăpat și că acest ultim mesaj al meu a dat de înțeles totul,
însă am primit din nou bilețelul și am înlemnit: „Nu, ca pe o fată”. Simțeam
cum sunt cuprins de panică și încercam să găsesc ceva, însă mintea îmi era întunecată,
mă blocasem și am dat un răspuns care, dacă ar fi fost analizat cum trebuie, ar
fi spus totul: „Nu cred”. Rob citește, apoi împăturește biletul și îl pune în
ghiozdan. În acel moment am simțit repulsie și frică, iar eu încercam să îmi
spun în continuare că eu nu sunt așa, eu sunt un om normal care urmează să își
fac 50 de prietene în liceu.
_______________________________________
Va urma
Aceasta este o poveste reală, bazată pe pagini de jurnal, amintiri, poze, bilete, schițe. Singura modificare pe care o aduc este numele personajelor, pentru a nu se crea anumite neplăceri.
Pentru întreaga poveste, mergeți, citiți și comentați pe pagina: Povestea lui Andy
~Andy
"Life is to be painted upon our will."
2 comments
Foarte frumoasa povestea. Inocenta, sincera...frumoasa.
RăspundețiȘtergereMulțumesc :)
RăspundețiȘtergere