No, cred că m-am îndrăgostit (conținut bogat în clișee și dramă)

miercuri, aprilie 03, 2013

Se intră în mintea tulburată, se bagă căștile în urechi și se scrie

E miercuri și trăiesc o „poveste” de dragoste. Poveste este în capul meu bineînțeles, plină de floricele, steluțe and stuff. O frenezie totală! Ce trebuie adăugat este că numai eu pot să intru în așa ceva, că dacă nu este telenovelă nu se poate.



Și totul începe în minunatul Cluj-Napoca, când ochii mei se holbau insistent la el. Nimic interesant până aici, până în momentul în care, după câteva zile, începem să vorbim. Urma să ne vedem, însă plecam la București,și în cele din urmă totul urma să se stingă.

Crush-ul perfect: un băiat frumos, locuiește acum în oraș, ardelean, cu ochii albaștrii, cu același hobby și... cu prieten. Probabil reacția unui om normal este să renunțe (cine și-ar dori un prieten care are deja un prieten?), însă lucrurile nu au stat chiar așa, ba chiar au devenit complicate. O îmbrățișare, o atingere și un sărut au fost de ajuns să stârnească un interes și o pasiune. Până la urmă, pe cei doi îi despart 391 km, iar el îmi împărtășea aceleași sentimente.

Filosofie: ce înseamnă a fi moral? Până acum consideram că presupune a fi corect și a lua deciziile ce sunt considerate a fi corecte. În acest caz, reacția normală (dacă o putem numi așa) ar fi fost să îi las pe cei doi să continue ceea ce au construit împreună, însă în momentul în care fericirea lor este unilaterală, cred că nu mai putem vorbi de un stricător de relații, right? Pe scurt, acest ardelean nu este fericit și se simte bine în prezența mea. Am auzit recent de teoriile eudaimoniste și am început să studiez ce presupune aceasta. Ca o definiție, cei care susțin această teorie consideră că un lucru este moral atâta vreme cât el te face fericit.

De ce nu renunț la a mă vedea cu el?

Probabil sunt egoist, însă momentele în care sunt cu el mă detașează de absolut tot ceea ce înseamnă cotidianul și mă scot din monotonia gri ce se abate asupra fiecărei zile. În ochii lui mă văd cea mai fericită persoană de pe Pământ, iar în momentul în care îmi dă mâna mă moleșesc și totuși i-o strâng tare în speranța că nu va pleca. Clipă, oprește-te! Sunt fericit!

Este prima persoană pentru care am plâns într-un loc public.

Sună oribil, sună clișeic, sună copilăresc, dar am făcut-o. Asta pentru că știu că nu poate fi al meu și că, la un moment dat, este posibil ca totul să se termine. Probabil voi fredona mereu „Doar un ecou...” și mintea îmi va sta la el, dar trebuie să revin la ceea ce înseamnă a face un lucru corect: „Voi fi fericit atâta vreme cât tu vei fi fericit”. Și atunci am să revin la banal sau voi începe ceva nou.
[drama=deactivated]

Îmi șterg o lacrimă și ies din acest spațiu oniric...



~Andy
"Life is to be painted upon our own will."

You Might Also Like

2 comments

  1. Drăguţ că ai descoperit Aristotel. Dar între morală (dihotomia bine-rău) şi fericire (scop în sine după Aristotel) e mai nou o cale lungă pentru că a face bine şi a fi fericit nu mai sunt considerate două valori care să meargă împreună. cel puţin în ultimii 200 de ani şi după Critica Raţiunii a lui Kant. Acum 2300 lumea trăia după alte coordonate. Aristotel are dreptate în parametrii de atunci. Alţii, nu trăiau în vremea lui, în niciun fel.


    Sugestia mea e să-ţi găseşti fericirea în ceea ce tu poţi face şi în ceea ce ţi se oferă. Ceea ce presupune multă acţiune şi determinare. Precum şi o doză mică de asumare a unor decizii dacă de ele depinde ceea ce te face fericit. Dar trebuie să înveţi să distingi între a face bine şi a fi fericit pentru că nu au aceeaşi origine. Plus că orice ai da, oricît ai spune pînă la urmă lucrurile se rezumă la o chestie simplă şi elementară: aici şi acum. prezent. ce poate fi şi ce ar fi putut fi nu contează..sau contează abia pe la vreo 26 de ani dar nu poţi trăi o viaţă întreagă în ipoteze fără niciun pic de acţiune

    RăspundețiȘtergere
  2. Mai avem multe de învățat. Ți-aș propune să mai mergem la Faust o dată...
    Acordă-ți timp să te dezvolți. Cu timpul vor veni și celelalte.

    RăspundețiȘtergere

Arhivă

Ce e AGK?

Am pornit AGK pe cînd aveam 15-16 ani. A trecut ceva timp de atunci și mă tot frămînt pentru că nu mă mai consider un Kiddo. Îmi plăcea enorm să scriu pe atunci. Acum mi se pare că orice aș spune au spus și alții deja, că nu transmit nimic nou. Știu că există alți adolescenți LBGT out there care habar nu au unde să înceapă să citească, să se informeze, care nu știu cu ce se mănîncă toată chestia asta, care nu au curajul încă să admită lor înșiși că sunt gay, darămite să se pregătească de coming out. Iar Another Gay Kiddo ar trebui, poate, să fie locul în care să înceapă să facă fix acest lucru. Viziunea mea de 2 ani încoace e ca AGK să fie un loc în care adolescenții să găsească răspunsuri și opinii.